Divagatii

Vasea — Sun, 01 Feb 2009 20:13:35 +0000

“Si aducandu-si aminte…dupa randuiala de vremile trecute, inima mea incepu sa se caiasca amarnic pentru dorinta de care in chip atat de josnic se lasase stapanita cateva zile impotriva statorniciei ratiunii” Dante

Fericirea, zic unii, e o stare de gratie, vibrezi de dorinta de a-i face participanti la ea pe cei de langa tine, de a imbogati universul, asa cum zapada ocroteste samanta si soarele aureste spicul. Neadevarat. Cand se manifesta in afara, nu e fericire, ci parodia ei, si ades cei saraci cu duhul iau satisfactile materiale drept echilibrul ei.Acum stiu, fericirea e un sentiment tainic, exclusiv, foarte dulce si cum nu se poate mai crud. Salasluiesti in ea ca intr-un palat de otel si beton, cu ferestre mari, in acelasi timp, e o reflectare in apa, pe care nu numai o adiere dar si umbra unui trecator o poate altera. Are chip fizic, si chip ascuns vechi de milenii, cu fiecare zi mai tanar, care ne seamana. E imaginea iubirii noastre, stiuta de noi si care noua ni se pare incetosata. Impresia unei oglinzi asezate intre noi, ca si cum, stand unul langa celalalt nu ne-am putea ajunge, mainile sunt inghetate, privirile absente, buzele mute. Asa se intampla cand ceva dinafara patrunde in sfera noastra. Lumea ne sta in carca, ne sileste sa tragem inapoi sfoara zmeului pe care pluteam.

Monolog cu suflet

Vasea — Sat, 31 Jan 2009 19:30:10 +0000

Sufletul nostru ar trebui sa existe intr-o stare de negraita frumusete. Un izvor de pace launtrica ce se revarsa ca o mireasma prin vorbe, gesturi, privire… Oamenii angajati pe acest drum al curatirii de mizeria sufleteasca, devin frumosi. A nu judeca pe aproapele, a ierta micile slabiciuni, a descoperi nobletea acestuia, iata o cale a fericirii.
Exista o frumusete interioara, a sufletului, precum exista si una exterioara, a trupului. Daca privim mai profund intelegem ca de fapt nu exista o frumusete a trupului, ochilor, chipului de nu sunt luminate acestea de lumina tainica a frumusetii sufletului, nu exista frumusete in cei viciati ce traiesc umbriti. Curatenia privirii, pacea mintii, dragostea sunt cele care insenineaza trupul si il fac frumos.
Oamenii fericiti sunt oameni frumosi. Fericirea vindeca toata neputinta sufletului, chiar pornind numai pe drumul catre fericire, sufletul se innobileaza si prinde viata. Dati o portie de fericire celui apasat de greutatile vietii si veti vedea lumina de dragoste din sufletul sau.
Cum se ajunge la fericire? La fericire se ajunge cautand-o. Omul care o cauta cu adevarat, o gaseste. Fericiti sunt aceia care cauta adevarata fericire, iar nu pe aceea care cred ei ca ar fi fericirea. Fericirea adevarata ascunde pace, dragoste, lumina. Celelalte, imitatii bolnave, sunt un fel de satisfactii trecatoare.Multi dintre noi cei de azi nu avem simtul vesniciei sau il avem atrofiat, anemic. De vina ar fi lipsa de profunzime, superficialitatea, cotidianul banalizat si orientat catre lucruri nefolositoare.
Viata se cere a fi traita profund. Asa cum unii oameni obisnuiesc a respira gresit, numai cu varful plamanilor, asa sunt multi cei care obisnuiesc a trai numai cu o particica din sufletele lor. Neangajati, neadanciti, superficiali. Cum se simte omul cand, dand de aerul tare de munte, respira de cateva ori adanc? Nu simte oare vigoare in tot corpul sau ? Cum se simte atunci, cu atat mai mult, cel care, angajat cu nepasare intr-o viata a sufletului saraca, lenesa, „calduta”, respira deodata cu tot sufletul aerul tare, revigorant al intelegerii adanci si profunde? Ce fericire inunda acest suflet!
Este mult urat in lumea de azi. Este usor sa caricaturizezi si sa slutesti sufletul, dupa false intelepciuni ale acestui sfarsit de mileniu. Este usor insa pentru cel ce nu pune pret pe curatenie, pe dragoste, pe intelepciune… si greu pentru cel ce le ravneste, pentru ca in intunecarea sufletului simte moarte. Usor pentru cei care si-au facut din mizeria sufleteasca un mod de viata. Greu pentru cei care vor sa fie sanatosi si liberi.
Cunoasterea nu trebuie sa fie rece si impersonala. Cunoasterea este o traire personala a unor adevaruri, informatii, idei, sentimente, traire din care sufletul iese imbogatit si innobilat. De aceea, in fata marilor descoperiri si intuitii ce se petrec in noi, ramanem cuprinsi de uimire in fata frumusetii celor descoperite, in fata armoniei celor ce ies la iveala.
Adevarata vocatie a sufletului este dragostea, oricine in aceasta lume doreste sa fie iubit si sa iubeasca, aceasta este marturia cea mai clara asupra faptului ca in esenta creatiei se afla dragostea. Sufletul ce iubeste are puteri si intelegeri pe care cel ce nu iubeste nu le are. Nu ma refer la dragostea „patimasa”, care nu este de fapt dragoste, ci o intunecare a ei, ci la dragostea adevarata, care te face sa privesti persoana iubita ca pe o prelungire a fiintei tale, ca un „eu” in afara ta si totusi la fel de eu.
Suferinta este cea care ne deschide sufletul spre a vedea durerile altora. Vazandu-le, vine mila si dorinta de a mangaia sufleteste pe cei in suferinta. Iata cum suferinta naste o daruire si o deschidere catre ceilalti in empatie si dragoste. Sufletul astfel se revigoreaza si se insanatoseste si primeste luminare.
Adevarata sanatate se vede in sufletul doritor sa daruiasca tot timpul. De fapt, nu darul este poate elementul cel mai important intr-un act de daruire, ci starea in care ajunge cel ce face acest gest, este o stare de daruire, iar aceasta cu timpul il structureaza a fi in acest fel. Cei ce au pace in sufletele lor, o raspandesc in jur ca pe o mireasma, instinctiv, ceilalti ii cauta si-i iubesc, in fata acestei odihne, sufletul intelege cu uimire ca aceasta e calea spre implinire.

Rusuvasea's Blog

Divagatii

Monolog cu suflet